Bitter sweet end

Astazi am fost la festivitatea de absolvire a uneia dintre cele mai bune prietene, din categoria `din liceu incoace`. Nu am plans si nici nu am dat-o in sentimentalisme, dar m-am gandit cam cum trebuie sa te simti in momentele cand te uiti la colegii cu care ai impartit zile, nopti, informatii, secrete, mancare, bautura ( asta se imparte cu cea mai mare placere:), cu unii casa, cu altii timpul liber, cu altii chiar si viata, cu care te-ai inteles, cu care poate te-ai certat si cate inca...si sa realizezi ca e ultima zi din viata ta in care ii vezi studenti, in care te vezi student alaturi de ei.
Acum normal, depinde de fiecare cam cat si cum socializeaza la facultate, dar eu cred la intr-o facultate cu atat de multi studenti ( ex. Medicina, pe care o frecventez eu ), nu ai cum sa nu-ti gasesti un grup pe gustul tau sau cel putin o persoana, deci e cam imposibil sa tinzi spre zero in ceea ce priveste relatiile interumane ( si numai daca ne gandim ca aproape toata ziua ti-o petreci cu ei).
In cazul meu, sunt oameni cu care imi petrec cel putin jumatate din timpul fizic care se aduna in cei 6 ani de studiu. Sunt oamenii pe care i-am luat de la zero si care mi-au oferit atatea noi perspective si de la care am invatat vrand-nevrand atatea lucruri...ei sunt oarecum o a doua mea familie, si nu exagerez vorbind de iubire si alte cele, ci de timpul pe care il petrec cu ei si cum invat sa ma adaptez fata de ei.
Nu stiu daca as rezista sa-mi vad colegul care in prima zi de facultate mi-a zis "eh, 6 ani cu prostu` de mine...", pe pe colega care era `persoana` mea la inceput, cand nu cunosteam pe mai nimeni, pe colegul trasnit care nu are cum sa nu faca vreo sotie indiferent de situatie, pe colegul caruia m-am confesat si alaturi de care am baut, pe colegul cu care ma sarutam accidental la vreo betie, pe colega cu care m-am plimbat si am impartit si rele si bune sau pe baiatul cu care mi-am impartit viata , visele si planurile de viitor atatia ani...fara sa simt tristete, parere de rau, regret.
Tristete pentru ca atunci realizezi ca cea mai frumoasa perioada din viata ta se incheie, ca relatiile dintre oameni se vor schimba si ca momentele nu se mai intorc, parere de rau ca a tinut atata de putin, regret ca poate puteam sa petrec mai mult timp alaturi de fiecare dintre ei...
E drept ca viata merge inainte, dar eu in sinea mea inca sunt un copil si refuz uneori sa accept ca urmeaza sa pasim in `real life` foarte curand.
Daca ar fi dupa mine, as opri uneori timpul in loc, nu pentru a schimba ceva, ci pentru a trage cat mai mult de unele momente din viata mea de student.
Si pentru ca inca mai am 2 ani pana atunci ( asta e ceea ce ma face sa zambesc din nou! ) am sa incerc sa profit la maxim de ei.
Pe de alta parte, am constatat ca am imbatranit ( ;P ) si ca parca era ieri cand terminam liceul si mergeam pe drumuri separate si ne tineam unii altora pumnii la admiteri in facultati....
Timpul trece, tineretile se cam duc, si ce e mai grav, toate se intampla fara sa iti dai seama, mai ales daca acest timp este `ars la intensitate maxima`....
Nu voi inceta deci sa cred in unul din motto-urile care ma definesc, si anume "Carpe Diem", chiar daca multi mi-au zis de-a lungul timpului ca par neserioasa pentru ca am acest principiu in viata. Am stat de multe ori si am incercat sa imi imaginez viitorul, dar ca sa fiu sincera, chiar daca poate nu mi se intampla lucruri prea spectaculoase, constat ca degaba ma gandesc cum ar fi, pentru ca realitatea nu se potriveste cu ce imi imaginez eu. Am decis prin urmare sa nu mai meditez spre viitor, deoarece e cam nefolositor.
Sa traim clipa, dulce, amara, acra, sarata...cum o fi ea!